Dâmbovița

 

Salutare! 

A venit clipa să aflăm câteva informații de bază despre Dâmbovița, râul care, aparent, curge de pomană prin București și de la care provine clișeul „pe meleagurile dâmbovițene”. 

La prima vedere este un râu urât care nu atrage privirile trecătorilor, pentru că arată ca un canal colector sau ca un canal de irigații. Bietul râu nu-i nici Sena, Tamisa sau Neva, să fie atât de iubit de turiști și de localnici, dar are și el ceva special. 

După ce veți citi aceste rânduri, poate îi veți vedea cu alți ochi.

Originea numelui 

Nu provine de la „dâmb” și nici de la „vița” de vie sau viță nobilă. 

Denumirea cel mai probabil provine din slavonă, Dâmbovița înseamnă de fapt „Foaie de stejar”. 

Cu secole în urmă, râul curgea în voie prin pădurile de foioase, mai ales de stejar, care stăteau de strajă pe locul unde este astăzi Bucureștiul. Odinioară, era o apă limpede, curată, vie, care toamna venea încărcată cu frunze galben-aurii pe care le aducea din amonte. 

Acum, un județ îi poartă numele: jud. Dâmbovița. Și o expresie îl ia în derâdere, „Pe meleaguri dâmbovițene”… 

Curată la izvoare, murdară la vărsare 

Dâmbovița este la origine un râu de munte.

Țâșnește limpede, pură, din Masivul Făgăraș, curge lin la vale nu mai puțin de 226 de kilometri pentru ca în final să își verse apele în Argeș. 

Are și un afluent, râul Colentina. Dacă la izvoare este o apă cristalină, nu așa stau lucrurile când o ia la vale. 

Până să ajungă în București străbate zone de deal și de câmpie unde mulți localnici au prostul obicei să arunce în albia ei gunoaie. Devine infectă de-a dreptul mai ales după ce udă Capitala. Dâmbovița dă bucureștenilor apă potabilă. Nu întâmplător la o aruncătură de băț de râu a fost ridicată Curtea Veche, Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi) și cam tot ce este centrul istoric al orașului. 

Dar de secole însă a primit toate mizeriile orașului (nu intru în detalii că mie silă), nu întâmplător pe la 1.800 unii îi spuneau „apă spurcată„. 

Pe sub Dâmbovița zilelor noastre curg toate apele uzate și menajere ale Capitalei, într-un canal colector. 

Dar caseta este parțial funcțională, după unele estimari la 47%. Vă puteți imagina ce cantități uriașe de ape poluate ajung în cele din urmă la stația de epurare de la Glina. Și ce ape amestecate și poluate curg mai departe în Argeș. Curat-murdar. 

Paradoxul aurului dâmbovițean 

Da, ați citit bine! Din albia râului, în secolul 19 dambovițenii și mai ales armatele de ocupație rusești (țariste) au scos aur! Tot de aici s-a scos aur aluvionar și în secolele 4-5 de către populațiile care au dominat zona după retragerea Aureliană, exploatând, probabil, unele situri mai vechiuri ale dacilor. 

Și dacă vreți să știți de unde, dați un Google și căutați satul Gemenea, comuna Voinești din județul Dâmbovița. Acolo, în nisipuri și pietrișuri s-a găsit aur. Am fost acolo, credeți-mă pe cuvânt, știu ce vorbesc! 

Proveniența metalului prețios îi intrigă și acum pe geologi. Pe dealurile din jur sunt și acum puțuri săpate în care s-a săpat după aur. Ipoteza geologilor este următoarea: aurul s-ar ascunde în Pietrișul de Cândești, o formațiune geologică care se află în zonă. Aurul ajunge în albia râului purtat de pâraiele ce curg la vale de pe dealuri. 

Ce caută aurul în Pietrișul de Cândești? Nici geologii nu știu prea bine, iată o temă mai mult decât interesantă! Este că deja priviți Dâmbovița cu alți ochi? Aflați că și acum dacă mergeți la Geamăna, puteți vedea gurile de mină. Întrebați localnicii de Valea Minei (un pârâu care le trece pe lângă curți și luați-o pe firul apei. După un urcuș de o oră veți vedea minunea! Chiar merită. 

Un râu care ne-a dat apă și mâncare 

Dâmbovița mereu a dat pește pescarilor. Roșioară, caras, somotei, cine a aruncat bățul în baltă nu a plecat cu plasa goală.

Dar Dâmbovița a dat la propriu „de mâncare” multor bucureșteni care își câștigau pâinea și din căratul apei. Se numeau sacagii și pentru efortul lor primeau bănuți, gologani, de la localnici. Aveau un strigăt specific ca să își anunțe prezența „aaop, aaop!”. 

În vremurile acelea se spunea că nu mai cei care au băut apă din râu o privesc cu alți ochi. Pe la 1700, în București nu curgea apă la robinet, cineva trebuia să o care cu găleata pe distanțe mari. Primele cișmele și fântâni au apărut târziu, pe la 1777. 

Redau aici un mic pasaj să vedeți bucuria localnicilor: „Din sec perete apă izbucni. Bea deci și spală-te fără sfială. Spre orice treabă a lua poți. Căci cu cât curge are croială. Cu atât mai mult a da la toți”. 

Și încă un mic pasaj din ziarul Vestitorul Românesc, 1847: „Peste 70.000 de suflete se îndesau prin alee ca să vază cu ochii și să pipăie azvârlirea apei Dâmboviței la o depărtare de 600 de stânjeni și o înălțime de 25 de stânjeni”. 

Cam cum ne minunăm noi acum la fântânile de la Piața Unirii. 

Un râu nedreptățit, un curs mutilat 

Scriam în introducere „bietul râu”. Aflați că săracul nu curge cum curgea odinioară. Cursul i-a fost schimbat de-a lungul timpului după cum au fost interesele. 

Încă de pe la 1.800, boierii bucureșteni îi abăteau albia prin curțile lor, să le ude grădinile. Când venea apa mare, mai ales la primăvară, după topitul zăpezii, și făcea prăpăd și-au dat seama de greșeală. Și s-au apucat de îndiguit. 

Pe vremea regelui Carol I, pe la 1880 încep primele amenajări mai trainice. Lucrările au continuat mai ales în socialism, când s-au consolidat malurile betonate. 

Râul dispare la propriu chiar în centrul orașului, la Piața Unirii, în dreptul Hanului Manuc, unde curge în subteran ca să iasă iar la suprafață lângă Biblioteca Națională. 

Ce a rezultat după atâtea lucrări de amenajare vedeți cu toții: un canal colector pe care îl poți confunda cu un canal de irigații din Bărăgan. Urât, gri-șobolan, neîngrijit, care nu atrage nicio privire. Mie nu îmi place. Vouă? 

De ce nu e Dâmbovița navigabilă? 

Tema mea preferată! Scurt și la obiect, pentru că nu a existat o preocupare reală. Sau dacă a fost a ieșit o prostie. Să o luăm pe rând. Tentative de a face din râul bucureștean o mică Sena sau Tamisa pe care să plutească vaporașe, barcuțe și alte ambarcațiuni de agrement au fost dintodeauna. 

Pe la 1900 au fost scoase la apă două vaporașe, unul roșu și unul albastru care…s-au împotmolit în mocirlă. Cum au fost salvate? Redau aici un mic pasaj: „Să v-o spun tot eu, altfel n-o să ghiciți! Proprietarului i-a venit năstrușnica idee s-o tragă…cu ajutorul boilor! (…) Iar lumea stătea ca la urs și privea”. 

Apropo, ce fain ar fi fost dacă s-ar fi păstrat acele ambarcațiuni. De ce navigația pe Dâmbovița a eșuat lamentabil? Pentru că râul nu a fost dragat înainte, așa că planul a eșuat. 

În 1913, inginerul Dimitrie Leonida propunea contrucția unui port industrial al Bucureștiului în aval de Vitan. Pe vremea comuniștilor a existat un plan de a face Bucureștiul port dunărean, iar Argeșul și Dâmbovița trebuiau să fie navigabile. 

Dar după cum bine știți proiectul a fost abandonat. Și am rămas doar cu planurile. Apoi, la cum arată acum, cu diferențe de nivel, este practic imposibil să mai faci ceva pe sectoare mari. Sunt doar porțiuni pe care pot fi puse bărcuțe, caiace etc, dar trebuie să vrei și să fii lăsat să faci asta. Ivan Patzaichin a încercat, cu bărca și canotca, dar nu a fost sprijinit și acum a rămas fără ponton. 

Și încă o aberație. 

La Glina se mai vede și acum cheul unde trebuia amenajat portul Turistic. Dacă citiți Planul Național de Amenajare a Teritoriului, lege organică, veți vedea că acolo trebuie și acum amenajat un port turistic. Numai că portul se învecinează cu…stația de epurare a apelor uzate. 

Cine și-ar ține iahtul lângă stația de epurare și s-ar plimba pe Dâmbovița în mirosul ăla? 

Agrement zero BARAT 

Oricine poate vedea că Dâmbovița e un râu „mort” din punct de vedere al agrementului. D-asta nu atrage nicio privire și nu e seara loc de promenadă.

Pe maluri nu există băncuțe, sau dacă există sunt rupte sau nu stă nimeni pe ele că nu ai ce vedea.. Puținii pescari nu au spații special amenajate, malurile betonate sunt sinistre. Ar putea fi îmbracate cu iedera sau alte plante ca betoanele alea să nu mai degaje atâta căldură vara. Pe maluri nu sunt terase să poți să bei un suc (cu excepția zonei de la Piața Unirii), nu sunt pontoane unde să poți sta să de relaxezi sau să faci fotografii, nu e nimic. 

Pe scurt, nu a exista și nu există preocupare ca această resursă până la urmă să fie pusă în valoare. Păcat. 

***

Dacă v-a plăcut ce ați citit și vreți să aflați mai multe despre Dâmbovița, consultați bibliografia, cărțile profesorilor mei și nu numai:

Geografia fizica a României, Ed. Didactică și Pedagogică, 1980, România, Ed. Ștințifică, autor Victor Tufescu, Podul Mogoșoaei, Ed. Meridiane, Gh. Crutzescu, Enigmele Bucureștiului, Ed. pentru Turism, 1973


Mulțumesc!

Autorul

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *