Zeii pastorali

Salutare! Vă avertizez, încep articolul cu un citat din Ion Creangă! 

„Iubite cetitorule! Multe prostii ai fi cetit, de când ești. Cetește, rogu-te și ceste și unde-i vede că nu-ți vin la socoteală, ia pana în mână și dă și tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut”. 

În loc de preambul, răsufu ușurat și vă zic următoarele. Nu vezi că avem mai nou doar două anotimpuri, vară și iarnă Că primăvara nu mai e primăvară și toamna nu mai e toamnă?”. 

Îi auzeam pe mulți spunând asta, obsesiv, compulsiv. Poate e o prostie. Sau poate nu. 

Întâmplător am citit niște cărți despre tradițiile arhaice și ce să vezi?! Aveam deja stabilite două anotimpuri în cultura noastră veche, țărănească. Și tot acolo am găsit explicații inedite la unele întrebări pe care poate vi le-ați pus. 

De ce tăiem porcul de Crăciun și de ce împodobim bradul, dacă nici porcul nici bradul nu au nicio legătură cu nașterea Mântuitorului? 

Ne întoarcem în lumea fascinantă a satului românesc, deschidem cufărul cu tradiții. No, hai!  

Există un calendar românesc, paralel, cu două anotimpuri  

Pentru început, e bine să știți că pe lângă calendarul oficial, cu patru anotimpuri, până în sec. 19, oamenii de la sate se ghidau și după un alt calendar pastoral, numit și calendarul oierilor. Acesta împărțea anul în două anotimpuri, vara și iarna. 

După calendarul pastoral, vara începe la 23 aprilie, de Sângiorz, adică de Sfântul Gheorghe. Odată cu această sărbătoare, ciobanii urcau turmele sus pe munți. Vara pastorală se încheia pe 26 octombrie, de Sâmedru, adică de „Sanctus Demetrus”, altfel spus Sfântul Dumitru. Atunci începea iarna, perioadă în care oile și berbecii se împerecheau, iar mioarele nu mai erau bune de muls. 

Un punct de inflexiune era și este 15 august, de Sântamaria Mare. După această dată începea răvășitul, coborâtul oilor de la munte. De unde și expresia „De Sântamarie, te-ai p…t în pălărie. Dar ce am zis? S-o lămurim și p-asta. 

Bărbații purtau pălărie până la Sântamaria Mare, pentru că apoi, odată cu răcirea vremii mai ales la munte, să o înlocuiască cu o căciulă.  

Sângiorz și Sânmedru, sfinți creștini, sau zeități păgâne?  

Poate nu o să vă placă ce o să citiți. Dar Biserica a suprapus peste calendarul vechi, românesc, unii sfinți care treptat au substituit unele zeități adorate. Studiu de caz, Sângiorz și Sânmedru.  

a) Sângiorz a devenit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, sărbătorit pe 23 aprilie. Simbolizează un războinic pe cal care omoară balaurul, adică pe diavol. 

La orgine, în tradiția populară, Sângiorz era de fapt „Cavalerul Trac„, o zeitate cu chipul unui bărbat vânjos, războinic, călare și care omora mistrețul.  

b) În mitologia română, Sânmedru ar fi fost de fapt Făt -Frumos! Legenda spune că era copilul unui păstor, crescător de animale, necăjit tare că nu putea să aibă copii. A crescut un purceluș care își lepăda pielea și devenea Făt-Frumos după ce și-a găsit perechea. 

În noaptea de 25/26 octombrie era sărbătorit cu focuri rituale, „Focul lui Sânmedru„, care simbolizează moartea și renașterea prin purificare. 

Sânmedru a fost substituit în calendarul creștin de Sfântul Dumitru, care este sărbătorit la aceeași dată. 

Între Sângiorz și Sânmedru ar fi existat un legământ. Primul înfrunzește codrul, iar al doilea îl desfrunzește. Dacă pomii nu sunt înfrunziți pe 23 aprilie, atunci Sânmedru îl omoară pe Sângiorz. Dacă nu, invers!  

Ciudățenii calendarului din zilele noastre  

Calendarul de azi moștenește multe sărbători și personaje păgâne, pre-creștine. Știm cu toții că anul este împărțit în douăsprezece luni, luna în patru săptămâni, iar săptămâna în patru zile. Interesant este de unde vine originea numelor acestora?  

a) Lunile anului:

Ianuarie este asociat zeului Ianus, zeu cu două fețe; Martie, provine de la Mars, zeul războiului, Iunie de la Iuno, soția zeului Jupiter, Iulie de la Iulius, împăratul roman Iulius Caesar, August de la împăratul Augustus etc. 

Ce amalgam!  

b) Zilele săptămânii:

Luni este dedicată satelitului natural al pământului, Luna și al zeiței lunare Selene, Marți este ziua planetei și zeului Marte, Miercuri aparține planetei Mercur, Joi este ziua planetei și zeului Jupiter, Vineri, (ziua multora preferată că începe weekendul) este dedicată zeiței Venera sau Vinerea Mare. Sâmbăta este dedicată zeului și planetei Saturn, iar Duminica – singura care poarte nume creștin „Dies Dominica” – ziua Domnului, dar care era dedicată de fapt zeului Soare

Ce amalgam, din nou!  

Ordinea zeităților din calendar  

Dăm foile calendarului popular, să luăm ca reper 1 ianuarie, ca începutul de an și ce observăm? Că zeitățile tinere sunt la începutul anului, iar cele bătrâne spre final.  

a) Zeități tinere masculine: Dragobetele (24 februarie), Sântoader, Sângiorz – 23 aprilie. Toate aceste zeități erau de fapt personaje tinere. Dragobetele, un fecior aducător de dragoste, Sântoader, reprezintă flăcăii pe cai.  

b) Zeități mature: Sântilie (Sfântul Ilie), 20 iulie, Sâmedru (Sfântul Dumitru) – 26 octombrie. Aici vorbim deja de bărbați „bine”, trecuți de prima tinerețe, serioși, cu biciul în mână, vezi Sfântul Ilie.  

c) Zeități bătrâne: sunt deja moși, unii dintre ei cu barbă albă. Moș Andrei (Sfântul Andrei) – 30 noiembrie, Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie), Moș Crăciun (25 decembrie) și Anul nou adică Sânvăsai – 1 ianuarie (peste care biserica l-a suprapus pe Sfântul Vasile), alt personaj în etate.
Nu lipsesc nici doamnele și domnișoarele. După echinopțiul de primăvară, unde simbolic moare și renaște Zeița-Mamă neolitică numită de români Baba Dochia (peste care Biserica a suprapus-o în calendar pe Cuvioasa Muceniță Evdochia), urmează trei generații:  

d) Zeități tinere feminine: Floriile (aprilie sau mai), Drăgaicele sau Sânzienele, sau Ielele (24 iunie); (toate sărbătorite primăvara sau la începutul verii ) 

e) Zeități mature: sunt mamele sau mumele pe care le serbau românii vara sau spre finalul anului: Maica Domnului sau Maica Precista, Muma Pădurii etc. 

f) Zeități bătrâne: sunt deja „sfinte” sau „babe” din peroada rece a anului: Sfânta Vineri, Sfânta Varvara (4 decembrie) etc, Baba Dochia (începutul lui martie);  

Animalele totem din calendar  

Sunt trei: calul, lupul și ursul.  

a) Caii:

Calul este stăpânul absolut al verii, adică este venerat în toata perioada sezonului cald. 

Caii sunt reprezentați de zeități cabaline de vară precum Sântoaderii (ceată de flăcăi jumate om jumate cal care se spune că alungă Ielele), Sângiorz (războinic pe cal) și celebrul dans ritualic, Călușarii

Calul este ajutat de Soare, care îl ajută zilnic la muncile câmpului, metaforic vorbind să urce „de la Răsărit până la Zenit”. 

b) Lupii: depind de Lună, la care urlă în lunile de iarnă. Sunt reprezentați de zeități care umblă în cete și care apar în calendar toamna târziu și iarnă precum Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie), Sântandrei (Sfântul Andrei, numit și apostolul Lupilor), când lupii se strâng în haită, își stabilesc ierarhia și se împerechează, de Sânpetru de Iarnă, Filipii de Iarnă (29- 31 ianuarie) etc. 

Filipii au fost înlocuiți în calendar, de Sfântul Filip. În aceste zile erau restricții mari de la muncă, trebuia închisă gura sobei (pentru a închide gura lupului etc)

Legătura noastră cu lupii e veche, profundă, primordială. Nu întâmplător lupul era prezent pe steagurile de luptă ale dacilor. 

Despre lup se spune că este singurul animal care vede dracii pe care îi sfâșie la Bobotează, atunci când aruncă preotul crucea în apă iar dracii ies la uscat. 

De altfel, mulți români poartă numele de familie „Lupu”.  

c) Ursul: numit și moș Martin apare în calendar ca și lupul, toamna târziu și iarna. E sărbătorit la Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie), Martinii de Iarnă (1-3 februarie), Ziua Ursului (2 februarie), când se spune că iese din bârlog, perioada care coincide și cu fătatul, adică apariția ursuleților. 

Spre deosebire de lup, Moș Martin pare mai degrabă în tradiția populară, mai mult folositor decât dăunător. În sate se practica obiceiul „călcatul ursului”, în care cei care aveau dureri de spate (cazul meu) se lăsau călcați de un urs legat, îmblânzit. 

Ăsta da masaj.

Porcul și bradul de Crăciun 

După cum bine știți, Iisus este evreu. Iar evreii asemeni arabilor și musulmanilor în general nu mănâncă porc. N-au nici brazi pentru că nu cresc în deșert. Noi de fapt ce sărbătorim de Crăciun? Nașterea Domnului sau Crăciunul? Răspuns corect, pe ambele, amestecate. 

Să o luăm pe rând. 

Crăciunul era de fapt un zeu Solar, indo-european care moarte și învie la finalul anului. E de fapt un scenariu al morții și renașterii timpului. Și pentru asta era nevoie de o ofrandă, un sacrificu. Ați intuit bine, d-asta ucidem și dăm foc la porc. 

Porcul este măcelărit și pârlit în ziua de Ignat (Ignis =foc) simbolic, pentru ca roata universului să meargă mai departe, profan, pentru că ne place să îl mâncăm cu tot cu rât.

Legătura cu Hristos a apărut ceva mai târziu și e forțată rău. Moș Crăciun a fost prezentat ca un moș cu barbă albă, „mai bătrân decât toți apostolii”. Ar fi fost soțul femeii care a moșit-o pe Fecioara Maria la nașterea Mântuitorului. Numele său posibil să fie derivat din limba slavă, de la „Krasun” care înseamnă „Creație”

Acesta se pare că este de fapt un compromis acceptat de Bisercă pentru că acest moșuleț simpatic, care aduce cadouri, nu putea fi șters din calendar sau înlocuit nici măcar de nașterea Domnului, atât de bine era și este înrădăcinat! 

Împodobitul bradului apare ca obicei în România abia în sec 19 și a fost preluat din Europa Centrală și de Nord. 

Până atunci, strămoșii noștri nu împodobeau nimic , ci dădeau foc simbolic la o buturugă de stejar, numit butuc de Crăciun. 

***

P.S. În loc de final, închei așa cum am început, tot cu un citat din Ion Creangă: „Am scris lung, pentru că nu am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris și cum am scris, am scris…”.  

Dacă v-a plăcut articolul nu uitați vă rog să dați like, să scrieți o recenzie pe pagină sau să recomandați și altora #Văziceu  

Dacă vreți să citiți mai multe despre tema abordată, consultați bibliografia:

Zeii Pastorali, Mitologie Română, autor Ion Ghinoiu, ed. Univers Enciclopedic;

Casa, Satul și Devenirea în tradiția românească, autor Sebastian Moraru, ed. Saeculum  

Mulțumesc! 

Autorul

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *