Aurul aluvionar

 

Curge la propriu în râuri, dar nu mai este valorificat și se risipește în materiale de construcții. Nu scriu despre pietriș sau nisip, ci despre aur. Aur pur, de 24 de karate, care se găsește din abundență în multe dintre râurile României care izvorăsc din Carpați. 

Pregătiți șaitrocurilor, pornim în căutarea aurului aluvionar! 

Ce să pregătim? 

Anticipez întrebarea așa că, mai întâi de toate, o să vă explic ce este un șaitroc

Șaitrocul este un vas de lemn, cu fundul curbat, care este folosit la separarea aurului de minereu, în cazul nostru de aluviuni. 

Dați un “Google search” și veți vedea. Stați ușurel! Anticipez și a doua întrebarea “Ce sunt alea aluviuni?” Pentru cei care încă nu știu, aluviunile sunt un amestec de nisip și pietriș care se găsesc mai ales în malurile râuri. Maluri în care se ascunde metalul prețios. 

Cum ajunge aurul în malurile râurilor? 

Știu, unii dintre voi veți spune că am luat-o complet razna cu postarea asta și că bat câmpii. Dar nu este deloc așa, citiți mai departe. Orice român a auzit măcar odată expresia “Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. 

Pe bună dreptate, Carpații sunt foarte bogați în aur, au zăcăminte foarte, foarte valoroase. Din munții noștri izvorăsc însă și multe râuri. Începe să se facă lumină, este? 

Apele, atunci când ies din stâncărișul munților, bogați în zăcăminte de aur, poartă la vale particule fine de metal prețios. Duse de curenți, acele particule se depun, în cele din urmă în cantități mari, în malurile râurilor, în aluviuni. 

Așa apare aurul aluvionar. 

În ce râuri găsim aur? 

Aurul aluvionar îl găsim în mai multe ape curgătoare care izvorăsc din Carpați: Arieș, Dâmbovița, valea Argeșului, valea Topologului, valea Nerei, valea Pianului etc. În general în râurile care izvorăsc din munții cu zăcăminte aurifere. 

Diferă însă concentrațiile. 

Cea mai mare pepită, adică bucată de aur nativ descoperită pe teritoriul nostru, a fost în aluviunile de la confluenția râului Bozovici cu Valea Nerei, în Banat, și are ATENȚIE 19 kilograme!!! 

Este expusă la Muzeul Științelor Naturii din Viena pentru că a avut „norocul” să fie găsită atunci când Banatul era parte a coroanei imperiale austriece. 

Alt exemplu este Arieșul care izvorăște din munții Apuseni, munții noștri cei mai bogați în aur, unde este și celebra Roșia Montană. Numele acestui râu provine din latinescul “Aureus” care înseamnă “Râul de Aur”. Dacă la acest râu nu avem niciun dubiu, este evidentă sursa aurului aluvionar, ce te faci însă cu Dâmbovița? 

Scriam într-o postare anterioară că la Gemenea, comuna Voinești, a fost descoperit aur aluvionar, dar geologii nu cunosc sursa de proveniență. Se presupune că aurul ar s-ar ascunde în Pietrișul de Cândești, o formațiune geologică din zonă, dar nimeni nu bagă mâna în foc pentru asta, nu există dovezi științifice. 

La fel și la Pianu, o micuță localitate din județul Alba. Și acolo a fost descoperit aur auvionar, dar geologii nu știu precis de unde provine, mai ales că în vecinătate este Masivul Făgăraș unde nu a fost găsit vreun zăcământ de aur. 

Iată mistere care poate mai atent cercetate ar putea conduce la comori de care încă nu avem habar. 

Din ce râuri s-a scos aur? 

Aurul aluvionar a fost exploatat încă de pe vremea dacilor

Primii care au lucrat la nivel “industrial”au fost romanii care au săpat șanțuri și canale pentru curgerea apelor de pe versanți, ca să facă mai ușoară spălarea aluviunilor. Dacă vreți să vedeți acest sistem ingineresc pus la cale de către romani vizitați comuna Pianu de Jos, județul Alba. Tot ce scriu aici am văzut cu ochii mei acolo și da, este incredibil! 

În comuna Pianu de Sus, în vârful dealurilor sunt lacuri artificiale de la care pleacă unele canele până jos, la marginea satului. Prin cădere libera, apa din lacuri spăla aluviunile, iar romanii găseau aur.

Înainte de comunism, spălatul aurului era o tradiție mai ales în satele din Ardeal. Lumea se ocupa cu asta, oamenii își făceau de toate, de la podoabe la dinți din aur. În comunism însă aceasta activitate a fost interzisă, căutătorii de aur riscau pușcăria pentru că tot metalul prețios devenise un bun al statului. 

Pe vremea regimului Ceaușescu s-a scos aproximativ o tonă de aur din aluviuni pe an, cu ajutorul unor balastiere modificate care spălau aluviunile și sortau metalul prețios. 

Eco, fără cianuri. Pe unele râuri cum este Arieșul, pe care au lucrat șase balastiere, în dreptul localității Mihai Viteazu, concentrațiile obținute au fost și de ATENȚIE 35 de grame la tona de aluviuni. Spre comparație, la Roșia Montană, cel mai bogat zăcământ al nostru, concentrația e ATENȚIE în medie de 1 gram la tona de minereu! 

Comuniștii aveau nevoie de aur pentru a completa rezerva Băncii Naționale, golită odată cu plata datoriei externe. Tocmai din cauza acelui regim opresiv care a mai interzis oamenilor să caute aur, a dispărut și tradiția căutătorilor de aur. 

Ce putem face acum? 

Puținii căutători de aur care au mai rămas sunt bătrâni, bolnavi (mulți au reumatism) și fără chef. Rar găsești pe cineva să îți arate arta mânuirii șaitrocului, care sunt locurile cele mai bune unde să sapi etc. 

Eu am avut norocul să cunosc un astfel de om, unul dintre puținii care mai trăiesc. Prin balastiere ar fi o soluție de exploatare, doar că s-a cam pierdut know-how-ul. 

Balastrierele spală doar nisip și pietriș, iar aurul pur și simplu se pierde în amestec, d-asta spuneam că se pierde în materiale de construcții. 

În plus, balastierele nu mai pot fi amplasate în albiile râurilor din motive ecologice și în aceste condiții treaba devine și mai complicată. 

Înclin să cred că singura soluție pentru a pune în valoare această bogăție uriașă este turismul. Imaginați-vă un foc de tabără, multe corturi, chitări și povești despre căutătorii de aur. Imaginați-vă că se face dimineață și oamenii ies cu șaitrocurile pe râu, învață cum să-l folosească și se distrează teribil! 

Și ce bucurie pe ei când găsesc prima foiță de aur! Forma aceasta de turism este foarte populară mai ales în SUA dar și în alte țări vecine nouă și aduce bani mulți. Din păcate, la noi nimeni nu face nimic. 

În țara râurilor bogate, aurul din aluviuni se pierde în materiale de construcții. Sau încă își așteaptă căutătorii. 

 ***

PS: Dedic acest text celui care a fost Gheorghe Amariței, geologul și omul care mi-a fost mai mult ca un tată și care în ziua de 26 octombrie a plecat la Cer și a lăsat un gol imens în viața mea. Dumnezeu să te ierte “Moșule”! 

De asemenea, dedic aceste rânduri domnilor geologi Costel Ungureanu și George Stoian, doi specialiști care și-au dedicat carierele în căutarea aurului aluvionar și care și ei au plecat mult prea repede la Ceruri. 

Dacă v-a plăcut articolul, vă rog dați un like și un share. Poate le va face și altora plăcere să citească aceste rânduri.

Mulțumesc!

Autorul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *